Negru sentiment...

Ar fi fost frumoasă viața alături de el. Dacă aș fi putut să aleg ceea ce vreau în viața asta, l-aș fi luat de-o mânuță, l-aș fi aruncat într-un tren și aș fi fugit cu el în lume. Nu m-aș fi uitat înapoi nici măcar o clipă! Dar se pare că încep să realizez că viața nu e dreaptă, că nu totul depinde de mine, că fericirea nu e pentru toată lumea și că, în final, iubirea e un sentiment negativ. Ori pentru că se trasformă în obișnuință după o vreme, ori pentru că apare altcineva sau pur și simplu nu ai parte de acest sentiment, tot acolo se ajunge. Iubirea e rea, provoacă suferință în final.

Oare cum e să stai toată viața să te gândești cât de fericit ai fi putut fi cu persoana pe care încă o iubești? Oare cum e să stai lângă omul care odinioară îți spunea cât e de îndrăgostit e de tine și să simți că, efectiv, îl plictisești? Oare cum e să îți spună că iubește pe altcineva? Oare cum e să nu știi ce inseamnă să iubești? Eu știu cum e. Le-am experimentat pe toate și nu sunt absolut deloc plăcute. Dacă ar fi să aleg una dintre suferințele provocate de iubire, ca fiind cea mai „ușoară”, aș prefera să nu fi aflat niciodată ce înseamnă „a iubi”. Dar din păcate e mult prea târziu pentru varianta asta, așa că o să încerc să merg mai departe, să văd ce mă mai așteaptă. Și nu mă arunc la enumerarea variantelor existente momentan, care denotă un pesimism crud, pentru că după mintea mea necoaptă de sfârșit de adolescență, ar fi chiar pueril s-o fac.

Însă gândindu-mă la aspectele pozitive (care există ele, dar într-o foarte mică măsură), pot să spun că am mai învățat câte ceva. Într-adevăr, am aflat și lucruri pe care nu aveam nevoie să le știu... cum ar fi că: omul nu vrea decât ceea ce știe că nu poate avea niciodată. Și aș putea să spun că acesta este cel mai trist aspect al vieții. Sper doar să mă înșel, cred în excepții...