Niciodată nu te gândești că totul ți se va întoarce la un moment dat, fie că e de bine, fie că e de rău. Iei lucrurile ca atare și acționezi cum consideri că e corect, față de tine, în situația respectivă.
Dar plăcut mai e atunci când îți dai seama că nu ai suferit degeaba, când realizezi câte lucruri ai învățat din experiențele negative și în final, cât de mult suferă cel ce ți-a provocat suferință. Pentru tine, caracter răzbunător, partea tristă e că te încearcă un sentiment de milă, de compasiune. Însă oricum nu se compară cu satisfacția pe care o ai când observi că „legea compensației” chiar funcționează (de orice ordin ar fi ea) în sensul în care echilibrează, corectează și te face egal cu celălalt în fața naturii, societății, moralei, în fața ta.
Treaba asta nu depinde de acțiunea ta directă, de aceea, dacă ești mult prea răzbunător, nu-ți iese. Nu-ți iese nimic, pentru că te bagi peste desfășurarea lentă a acestui proces și-l forțezi aiurea, pentru că nu mai ai răbdare. S-ar putea să fii dezamăgit. În cazul în care ești o persoană rezonabilă, și nu suferi de exces de sadism, lași „natura” să muncească pentru tine. Rezultat favorabil ție, garantat.
Însă, din punctul meu de vedere, la urma urmei, tot tu ești cel care echilibrează lucrurile. Partea frumoasă e că nu o faci conștient.
Un comentariu:
Și tot eu revin și zic... E dulce răzbunarea până într-un punct; când îți dai seama că deja e prea mult.
Trimiteți un comentariu