Caută pe blog

marți, 11 mai 2010

Copacii fără pădure

În povestea copacilor goi
scârțâind într-o singură ușă,
este vorba de noi amândoi,
este vorba de foc și cenușă.

Doi copaci fără frunze pe drum,
după cum îi privește înaltul.
Doi copaci prin sărutul de scrum
aplecându-se unul spre altul.

Nu mai suntem decât doi copaci.
Vor veni tăietori să ne tundă,
vor lua crengi toți copiii săraci
pentru flacăra lor muribundă.

Și chiar dacă mă vei mai iubi
peste crivățul iernii ce vine
fără brațe cu ochii pustii
n-am să am ce întinde spre tine.

Spune-mi, pădure cu frunza rară,
unde-i iubirea de astă vară?
Nu știe iarna să se îndure
de noi, copacii fără pădure.




E trist să vezi/să simți cum sentimentele se pierd. E trist când realizezi că s-a terminat o poveste frumoasă. E regretabil. E nostalgie. E amintire și atât.

Un comentariu:

Eu spunea...

Copaci am fost...copaci ramanem
Ucisi de-o crunta sarutare...
Ce dintr-un foc a aparut.

Fara sa stim de ce nu doare
Noi am cazut fara simtire
Dar n-am cerut nici indurare...

De ce? De radacini...
Caci radacini inca avem...
Ca sa renastem din mormant
Precum un pheonix din cenusa...
Noi ne vom ridica din scrum.

Si atunci...vom fi padure...
Doar doi copaci intr-o padure...